fotografii de Antonio Dumitrescu
text de Elena Dumitrescu
Cristi şi tatăl lui, Mihai Saiu, sunt în curtea spitalului M. S. Curie şi de vis-à-vis se aude muzica înfundată a unei terase. Preţ de o oră scapă de aerul închis al salonului din spital.
-Păi şi de ce nu te operezi, tati? întreabă Cristi, uitându-se la nodulul de pe gâtul tatălui său.
-Dacă ai fi avut tu aripi acum…, m-aş fi operat.
-Cum adică?
-Păi să fi avut tu vreo 20 de ani aşa, să fi avut rostul tău…
-Aaa, mă gândeam că mă vezi un fel de mutant, ca ăia din Mutant X, cu aripi.
Mihai Saiu este un bărbat la vârsta a doua, de profesie electronist, cu mustaţă stufoasă, pensionat pe caz de boală din cauza diabetului de care a suferit în ultimii 25 de ani. Este un om cu o privire gravă şi pasul apăsat.
Cristi, băiatul lui, este un năzdrăvan de 13 ani care nu stă o clipă locului şi pe întreaga perioadă a plimbării prin curtea spitalului se joacă cu beţe, transformându-le cu măiestrie în săbii cu care îşi înfruntă adversarul invizibil.
“Domnul Goe”, aşa cum îl alintă tatăl său, este un copil ca oricare altul, însă un copil care poartă pe umeri o grea povară. La vârsta de 10 ani, Cristian Saiu şi-a văzut mama răpusă de cancer. Cu câteva luni înainte de moartea mamei, diabetul care l-a chinuit pe tatăl său în ultimele două decenii şi-a făcut apariţia şi la el. Acum trebuie să-şi facă doza de insulină după un program strict: 7:30, 13:30, 19:30 şi 22:30. Fiecare dintre cele 3 mese principale ale zilei şi cele 2 suplimente alimentare îi este atent cântărită, iar fiecare carbohidrat care intră în organism este cu grijă contorizat.
Sunt zile în care Cristi îşi doreşte o îngheţată, iar tatăl lui se lasă înduplecat de stăruinţele copilului său. Acceptând să-i ofere lui “Costache” mica trataţie, ştie că numărul de carbohidraţi dintr-o îngheţată este echivalentul unei mese principale. Astfel încât, dacă în locul celor 4 felii de pâine cu mezel va mânca o banană, o îngheţată sau chips-urile Lays preferate, Cristi nu va mai putea mânca nimic până la următoarea masă.
Pe vremea când încă mergea la şcoală, pacheţelul zilnic conţinea, pe lângă mâncarea cu grijă cântărită, o sticlă cu apă, dar şi puţini bani de buzunar. Copil năzdrăvan dar şi inventiv, deşi ştia ca nu are voie să mănânce dulciuri, găsea o metodă prin care să îndulcească apa primită la pachet. Dizolva în ea mentosane. Când ajungea acasă şi tatăl lui îi verifica glicemia, nu mai avea cale de scăpare şi trebuia să recunoască tot ce mâncase fără să-i fie permis.
Mihai Saiu îşi aminteşte ceea ce a trăit alături de soţia lui, Nadia, cu câţiva ani în urmă:
-Îl deschid? o întrebă domnul Saiu pe Nadia, referindu-se la rezultatul scintigrafiei ei. Îşi aduce aminte ca ieri explicaţia doctorului:
– Dom’le, uite care-i treaba. Oricine îşi poate da seama. O să vezi un schelet. Dacă e cu negru, e ok. Tot ce e cu alb e metastază…cancer.
Îl deschide. Era un schelet alb, doar scalpul era negru. În rest tot, absolut tot, era cu alb.
Într-o zi în care luna august a dorit parcă să-şi motiveze denumirea de Cuptor, Nadia Saiu se întorcea din spital împreună cu soţul ei. Tocmai terminase tratamentul cu citostatice şi, în ciuda caniculei de afară, un frig puternic a cuprins-o. I-a cerut lui Mihai să aducă plapuma.
-Păi eu sunt în maiou şi nu mai pot de cald şi tu îmi ceri plapuma? o întrebă extrem de mirat domnul Saiu.
Nadia a insistat, şi apoi chiar l-a rugat să o ia în braţe, poate aşa va reusi să se încălzească. Aceeaşi reacţie de uimire a venit din partea soţului ei, dar acesta s-a învoit, văzând că nu glumeşte şi că îi este din ce in ce mai frig.
Mama lui Cristi a aflat a doua zi, când s-a întors la spital, că acea cură de citostatice nu ar fi trebuit să aibă loc întrucât rezultatele analizelor au fost foarte slabe. Fusese la un pas de a muri.
Nu mult după acest episod, Nadejdea Saiu s-a stins din viaţă la vârsta de 43 de ani, cântărind 30 de kilograme şi având tot corpul invadat de celule canceroase metastazice.
La aproape 2 ani după pierderea mamei, pe 20 septembrie 2010, Cristi “domnul Goe” Saiu plimbându-se cu bicicleta, a căzut şi s-a lovit la genunchi. Pentru că durerea nu-i dădea pace, a ajuns la spital pentru investigaţii. Doctorul, în urma radiografiei, neidentificând nicio leziune, le-a recomandat pentru siguranţă un RMN. Au fost trimişi la ortopedie pentru a cere o trimitere compensată pentru efectuarea RMN-ului. Doctorul ortoped le-a replicat tăios că nu poate acorda trimiteri pentru RMN tuturor copiilor care cad de pe bicicletă. Astfel, Cristi s-a ales cu tot piciorul pus în ghips, fără alte investigaţii.
După 10 zile, când i-a fost scos ghipsul, piciorul era foarte umflat, iar durerea era chiar mai puternică. I s-a recomandat doar o genunchieră, în ciuda insistenţelor tatălui de a face totuşi RMN-ul.
Au urmat analize pentru reumatism, care au ieşit negative. În luna noiembrie, când au primit trimiterea compensată pentru RMN, piciorul lui Cristi era deja atât de umflat încât nu-l mai putea îndrepta.
Chiar daca trimiterea era tip co-plată, la toate clinicile unde a întrebat, efectuarea RMN-ului trebuia plătită integral. Într-un final, au reuşit să găsească o clinică unde au putut plăti cu 70 de lei mai puţin, costul fiind de 600 de lei.
-E prea grav ca să fie adevărat! E posibil să fie greşit rezultatul şi vreau întâi să mă consult cu colegii mei, spuse medicul de la clinică, având în faţă rezultatul RMN-ului.
Când doctorul ortoped, care altădată le-a refuzat RMN-ul, aude diagnosticul – sarcom Ewing – , îi chemă de urgenţă la cabinet, plin de remuşcări.
Pe data de 1 decembrie a urmat scintigrafia lui Cristi. Acum domnul Saiu este pus în faţa aceluiaşi plic pe care a trebuit să-l desfacă şi în urmă cu 2 ani pentru soţia lui. Sosise momentul ca scheletul lui Cristi să fie cu alb sau negru. Al lui a fost negru, cu o excepţie aflată chiar la genunchiul piciorului stâng, cel care nu-i dădea pace de la o banală căzătură de pe bicicletă.
A urmat pe 6 decembrie biopsia, şi o veste si mai cutremurătoare pentru greu încercata familie Saiu. Diagnosticul iniţial nu a fost corect, tipul de cancer este condrosarcom, o forma care nu putea fi tratată prin chimioterapie, ci doar prin înlăturare chirurgicală.
Procedura standard în cazul lui Cristi ar fi fost înlăturarea genunchiului şi înlocuirea lui cu o proteză. Însă Cristi suferă şi de diabet, ceea ce făcea această intervenţie imposibilă. Ar fi murit din cauza septicemiei după maxim o săptămână de la operaţie.
Amputaţia. Este singura variantă. Doctorul chirurg care urma să facă operaţia le-a spus că au ajuns prea târziu, cu toate că domnul Saiu şi Cristi insistaseră pentru efectuarea RMN-ul şi timp de 5 luni au trecut prin procesul sinuos al investigaţiilor.
“Costache” priveşte în urmă amuzându-se când îşi aduce aminte câtă tevatură şi câţi medici psihologi a refuzat în încercarea lor de a–l convinge că amputaţia este singura soluţie.
A trecut prin negare, apoi prin disperare, sfârşind prin a spune că mai degrabă se sinucide decât să aibă un singur picior.
Prima încercare, februarie 2011. “Domnul Goe” se îndreaptă către blocul operator, neştiind că este programată procedura chirurgicală. I s-a spus că merge pentru a face o radiografie. Ajuns în faţa uşilor, începe să strige:
-Cum radiografie? Nu vezi ce scrie aici? Bloc operator! Nu mă tăiaţi! Nu mă omorâţi!
Iniţial, glicemia lui Cristi era bună pentru operaţie (140), însă din cauza stresului ajunsese la aproape 300, excluzând posibilitatea unei intervenţii chirurgicale. Astfel, operaţia a fost amânată.
Au urmat 2 săptămâni de tratament pentru stabilizarea glicemiei.
28 februarie 2011. Cu mare dificultate, Cristi ajunge pe masa de operaţie la ora 10:30 şi iese la ora 14:00.
După operaţie, cei doi membri ai familiei Saiu se privesc unul pe celălalt:
-Mi l-au tăiat?
-Nu ştiu, mi-a fost frica să mă uit, răspunde tatăl.
-Ridică-mi cearşaful, vreau să văd dacă-l mai am.
Ridicând cearşaful, au vazut amândoi că operaţia a fost dusă până la capăt.
Perioada de recuperare a fost mai uşoară decât li se preconizase şi, după 2 luni petrecute la secţia de diabet, operaţia se vindecase foarte bine.
Din piciorul tăiat a fost făcută o biopsie şi din nou diagnosticul a fost schimbat. Din condrosarcom a devenit osteosarcom, o formă de cancer care poate răspunde pozitiv la tratamentul cu citostatice. Tratamentul însă nu a fost făcut înainte de operaţie din cauza diagnosticului inţial (condrosarcom) care nu permitea chimioterapia.
După 3 luni petrecute în spital, au primit o altă lovitură: lui Cristi i-au fost depistate celule canceroase la ambii plămâni, aflate în stadiul de metastază.
În prezent, Cristi se află la M.S Curie, după a 6-a cură de citostatice, de fiecare dată internându-se împreună cu tatăl său aproape 2 săptămâni pe lună, spitalul fiind practic a doua lor casă. Cei doi împart în fiecare seară petrecută în spital acelaşi burete gros de 5 centimetri, pe post de saltea.
Marţi, 27 iulie 2011, la ultima întâlnire cu familia Saiu, i-am găsit pe amândoi nerăbdători să plece acasă a doua zi. Mihai Saiu salută personalul medical răspunzând la întrebarea “ce faceţi?” cu “mâine plecăm acasă!”
În acest moment, Cristi trebuie să mai urmeze cel puţin o cură de citostatice înainte de efectuarea tomografiei care va decide dacă este necesară o intervenţie chirurgicală la plămâni.
La data finalizării acestui articol, 1 august 2011, “Costache” se află tot în spital, deşi au trecut 5 zile de când trebuia să plece acasă. Analizele nu i-au ieşit suficient de bune pentru a fi externat.
